Fără îndoială, Mondialul sud-african a fost unul care va rămâne în istorie. Nu doar pentru că a fost primul turneu final organizat pe “continentul negru”; nu doar pentru că a triumfat o ţară care nu mai reuşise vreodată această performanţă; sau una care a pierdut meciul de debut; ci şi pentru că, întâia dată, o campioană continentală cucereşte trofeul mondial la un turneu organizat pe un alt continent decât cel originar.
Spania este ţara care îşi merita locul în “carta de aur” a fotbalului, aşa cum caracatiţa Paul îşi merită locul în topul profeţilor, o tagmă cosmopolită din care auzisem doar de Nostradamus, Da Vinci, Harra sau Brucan. Pentru dependenţii de spectacol fotbalistic, finala nu a fost una generatoare de satisfacţii. Miza imensă, durităţile excesive şi un arbitru englez care seamănă izbitor – şi fizic, şi decizional – cu “amintirea” mioritică Anton Heleşteanu au generat un joc crispat, cu rare ocazii de poartă.
“Zburătorii” au avut şansa lor, prin Robben, la fel şi “armada”, prin Villa.
Nu s-a înscris în 90 de minute. Toreadorii lui Del Bosque au înfipt “banderilla” exact când trebuia: cu patru minute înainte de final, prin enervantul Iniesta, după ce „taurul” portocaliu a fost ostenit minute bune de Jesus din Sevilla.
Da, Iniesta a fost enervant. Enervant pentru că iubeşte mingea mai mult decât partenera de viaţă. Enervant pentru că, de atâtea ori, nu i-a pasat lui Villa pentru a-l face golgheter. Enervant pentru că nu are gelul lui Ronaldo sau balonul auriu din vitrina lui Messi.
Aceasta e istoria telegrafică a punctului culminant al unei luni de fotbal.
Povestea are şi reperele ei jenante. Iar, din finala, acestea se numesc Van Persie şi Torres.
Traian Racu
(articol publicat in ziarul "ring" 12.07.10)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu